Nota:Am gasit in arhiva personala cateva articole marcate ca si “samples”. Au fost scrise, trimise pe undeva ca si modele dar niciodata publicate. Acest articol este scris in 2005 (de atunci am cochetat cu freelancing-ul). Recitindu-l am realizat cat e de actual si acum. Prin urmare am decis sa il public pe blog. Enjoy.

De curând am luat decizia de a pleca de la fostul loc de muncă. Simţeam că muncesc prea mult pe bani puţini. Am decis atunci că e mai bine pe cont propriu. Aşa că am început „vânătoarea” contractelor de colaborare şi a slujbelor part-time, neexcluzând nici un job full –time dar care să corespundă pregătirii mele.

Zeci de CV-uri în cel puţin două limbi (musai Engleză) , mailuri trimise cu sutele şi…hop! într-o bună zi sunt chemată la un interviu pentru un job care sună bine „redactor on line”. Mulţumită de reuşita mea, mă înarmez cu ceva curaj şi multă încredere şi mă duc la interviu.

Angajatorul…foarte drăguţ (cu siguranţă avea cu câţiva mai mulţi ani decât mine, dar eu am fost atrasa instantaneu de laptopul ce trona la el pe birou) , mediul de lucru la prima vedere…foarte relaxat, viitorii potenţiali colegi…mai tineri decât mine (şi nu am decât 24 de ani). Aştept puţin după „concurenţă” şi intru la interviu. Totul foarte bine (interviul a avut loc în limba lui Shakespeare şi mi-am permis să şi glumesc cu „şeful”) până am ajuns la capitolul „How much would you like for this job?” Am stat, am reflectat şi mi-am adus aminte ceea ce am învăţat la facultate (da, la facultate chiar înveţi ceva practic…dacă alegi cursurile care trebuie, aş adăuga) „Dacă nu ştii ce să răspunzi sau cum să evaluezi salariul, pune întrebări”, ne sfătuia în anul I profesorul de Comunicare profesională. „Şi ce ar implica acest job?” întreb intrigată. Aflu obligaţiile şi programul. Şi cer un salar în concordanţă cu ceea ce se cere de la mine. Mi se oferă…jumătate din ce am cerut eu…mulţumesc pentru amabilitate şi încerc să forţez nota puţin. Degeaba! „Atât putem noi să oferim” mi se răspunde într-o engleză puţin stâlcită de domnul sosit din Ungaria pentru a ne face trainingul (tinerelul de care pomeneam). Am aşteptat un răspuns , vine şi el după cinci zile, iau aer în piept şi refuz elegant „minunata oportunitate de a lucra cu echipa dvs. de profesionişti”.

Evident au început şi întrebările. Am făcut bine ? Am făcut rău? Voi regreta mai târziu alegerea mea? Oare ne mulţumim cu ce ni se oferă ? Câte fete în locul meu au fi ales acest job fie din disperare , fie din lipsă de variante? Pusă în aceeaşi situaţie în urmă cu un an aş fi acceptat să lucrez şi pe surcele (vorba unei prietene). Ştim să ne apreciem la adevărata valoare sau ne lăsăm apreciate de alţii? Ştim să „ne vindem”? De cât curaj este nevoie să ne cerem drepturile?

Şi cum firea mea întrebătoare nu m-a lăsat în pace , am început un sondaj printre cunoştinţe şi prieteni. Fac săpături printre foştii colegi de facultate , angajaţi la stat : „Cum? Nu te-ai dus ? Şi ai să vezi cum pierzi tu ani din viaţă alegând aşa!” (funcţionar public, 30 ani). Negura s-a instaurat imediat peste toate impresiile care mi le făcusem în patru ani despre respectivii oameni. Mă reorientez spre o prietenă cu care împărtăşesc aceleaşi idealuri. Mi se răspunde: „Ai făcut cea mai bună alegere. Niciodată să nu alegi ceva ce nu te satisface material, mai ales atunci când ai experienţa şi abilităţile pentru a plusa!”. Într-un final am găsit pe cineva care are aceleaşi concepţii cu ale mele.

Sunt sigură că piaţa forţei de muncă din ţara noastră a ajuns la maturitatea necesară pentru a da libertatea viitorilor angajaţi de a impune o parte din condiţiile viitorului contract de muncă. În 15 ani de democraţie am învăţat multe, mai rămâne să ne înrădăcinăm aceste credinţe pentru lupta cu forţa de munca de muncă din Uniunea Europeană.

Aşa că , dragele mele, evaluaţi-vă pozitiv şi în concordanţă cu ce meritaţi! Nu acceptaţi un job sub pregătirea voastră decât dacă se întrevăd foarte repede şanse de promovare. Fiţi sincere cu voi şi cu angajatorul! Şi nu uitaţi să sondaţi concurenţa din afara ţării. La urma urmei toată clasa politică ne vede deja în Europa….şi totuşi, nu ne mulţumim cu ce ni se oferă!

Cristina Puşcaş, 24 ani*, Arad, freelancer

*la data cand articolul a fost scris.